Ion Iliescu a plecat dintre noi, dar a făcut-o fără să fi răspuns vreodată în fața legii pentru cele mai grave acuzații care i-au fost aduse: crime împotriva umanității. Dosarele Revoluției din 1989 și ale Mineriadei din 1990 – simboluri ale sângelui și suferinței colective – au rămas nerezolvate, îngropate sub decenii de tăceri politice, tergiversări judiciare și complicități instituționale.
Pentru mulți români, moartea lui Iliescu nu înseamnă încheierea unei epoci, ci confirmarea unui adevăr dureros: Justiția română a eșuat în fața istoriei.
Două dosare, o tăcere rușinoasă
Dosarul Revoluției și cel al Mineriadei au fost reluate, amânate, retrimise și abandonate cu o perseverență care nu mai poate fi considerată întâmplătoare. În septembrie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție retrimisese pentru a treia oară Dosarul Revoluției la Parchetul Militar – o decizie care, în mod direct, l-a scutit pe Ion Iliescu de o judecată efectivă.
În acest dosar, Iliescu era acuzat că, alături de Gelu Voican Voiculescu și Iosif Rus, a dezinformat intenționat populația în decembrie 1989, ceea ce a dus la haos militar, focuri fratricide și victime civile. Procurorii descriau o stare de „psihoză generalizată” creată prin mesaje false și ordine contradictorii, cu consecințe tragice.
În aprilie 2025, cu doar două luni înainte de decesul său, Iliescu fusese din nou trimis în judecată, de această dată în Dosarul Mineriadei. Rechizitoriul aducea acuzații clare: represiune organizată împotriva manifestanților pașnici, coordonată de cei mai înalți oficiali ai statului român de atunci.
Cifrele groazei, fără condamnări
Pe 11–12 iunie 1990, intervenția brutală împotriva protestatarilor din Piața Universității a dus la:
- 4 morți
- 2 femei violate
- peste 1.300 de persoane agresate
- peste 1.200 de arestări și abuzuri
SRI, MApN, MAI și peste 10.000 de mineri și muncitori au fost implicați într-o acțiune organizată de intimidare și represiune, într-un moment în care România se pretindea deja stat democratic.
Și totuși, după 35 de ani, niciun vinovat nu a fost condamnat definitiv. Niciun verdict nu a adus liniște familiilor victimelor. Justiția a eșuat nu doar ca instituție, ci ca principiu fundamental într-o societate care își dorește dreptate.
Moartea unei epoci, nu și a întrebărilor
Pentru urmașii victimelor și pentru societatea civilă, moartea lui Iliescu nu închide o rană, ci o adâncește. „Dacă dosarele ar fi fost instrumentate corect, criminalii puteau fi astăzi în închisoare”, spun unii dintre supraviețuitori, acuzând o protecție sistemică extinsă și tăcerea convenabilă a tuturor guvernărilor.
Într-o declarație din perioada în care se simțea din nou contestat, Iliescu spunea: „Este o ultimă zvârcolire a acestei fiare încolțite până și înainte de moarte și pe altarul pentru eliberare națională.” Astăzi, rămâne întrebarea: cine este cu adevărat „fiara”? Cel care a dat ordinele, sau sistemul care i-a oferit acoperirea perfectă? România nu doar că își înmormântează un fost președinte, ci își îngroapă, încă o dată, și conștiința. Iar Justiția rămâne datoare. Față de istorie. Față de victime. Față de adevăr.
