a peste 30 de ani de la căderea comunismului, tot mai mulți istorici și analiști subliniază că deciziile lui Ion Iliescu din anii ’90 au avut un impact profund asupra unității naționale. Sub pretextul stabilității și al prudenței diplomatice, România a ratat șansa reală de a se reunifica cu Basarabia, în momentul în care Republica Moldova și-a declarat independența.
În 1991, când Uniunea Sovietică se prăbușea, România avea o oportunitate unică: să urmeze exemplul Germaniei și să facă demersuri concrete pentru reîntregirea națională. Însă, în locul unei politici curajoase, conducerea de la București – sub patronajul lui Ion Iliescu – a ales pasivitatea. A preferat o relație cordială cu Moscova, în defavoarea unui ideal național legitim.
Refuzul de a iniția un proiect serios de unificare, lipsa unei strategii pentru reintegrarea Basarabiei și sprijinul acordat liderilor de la Chișinău care se opuneau unirii reflectă nu doar o lipsă de viziune, ci și o complicitate tăcută la menținerea unei rupturi istorice. În loc să susțină ferm aspirațiile unioniste, Iliescu a girat o Moldovă „independentă”, de fapt vulnerabilă în fața influenței rusești.
Această alegere nu a fost rezultatul voinței poporului, ci al unei elite politice moștenite din vechiul regim, temătoare de pierderea privilegiilor. România post-1989 a fost condusă de o clasă politică preocupată de consolidarea propriei puteri, nu de interesul național.
Astăzi, Republica Moldova rămâne prinsă între Est și Vest, iar România – un stat incomplet. Eșecul reunificării nu aparține istoriei, ci unor lideri care au refuzat să acționeze. Iar pentru această trădare tăcută, Ion Iliescu rămâne un simbol al oportunităților irosite și al compromisurilor făcute pe seama idealului național.
