Vizita ministrei de Externe Oana Țoiu la Kiev ar fi trebuit să fie o ocazie de reafirmare a intereselor naționale ale României și de apărare a celor peste 500.000 de români din Ucraina, o comunitate istorică profund afectată de politicile de deznăționalizare, oprimare din partea autorităților ucrainene pe toate palierele: învățământ, biserică, media etc. În schimb, am asistat la un discurs steril, golit de substanță, care arată încă o dată că MAE român face aceeași politică externe obedientă, lipsită de interes și demnitate națională.
În loc să apere ferm drepturile românilor din Ucraina, Oana Țoiu s-a entuziasmat prostește că Ucraina vrea să celebreze Ziua Limbii Române pe 31 august. Un gest simbolic pe care Ucraina trebuia de mult să îl facă, dar care nu poate acoperi realitatea crudă din comunitățile de români: școli închise, clase de limba română reduse sau pur și simplu desființate în programa educațională, preoți români amenințați, burse neacordate copiilor români și o minoritate vitregită la proproiu în spațiuș său istoric.
Zeci de școli românești închise în ultimii ani, peste 100 de preoți români, presați să nu mai slujească sub Patriarhia Română, lipsa mass-mediei în limba română – despre aceste lucruri trebuia să vorbească ministra Oana Țoiu cu Volodimir Zelenski, președintele Ucrainei și Ruslan Stefanchuk, președintele Radei Supreme.
Ce a spus Țoiu? „În discuția cu Ruslan Stefanchuk, președintele Radei Supreme, am pus accentul pe nevoia de a acorda mai multă atenție nevoilor etnicilor români care trăiesc în Ucraina. În procesul de elaborare a legilor care impactează aceste comunități este nevoie de mai multe consultări și am oferit sprijinul statului român în acest proces, inclusiv printr-un dialog consolidat între parlamentarii români și cei din Rada Supremă„. Povești!
“Foarte importante sunt comunitățile noastre, comunitatea de români din Ucraina și comunitatea ucraineană din România„, a mai spus Țoiu. Într-un asemenea context, comparația făcută de ministră între românii din Ucraina și ucrainenii din România este nu doar deplasată, ci jignitoare. Ucrainenii din România se bucură de școli, biserici, presă, reprezentare parlamentară și protecție din partea statului român – așa cum este firesc într-o democrație funcțională. În schimb, românii din Ucraina sunt oprimați de statul ucrainean și supuși permanent unor politici agresive de deznaționalizare.
Oana Țoiu a avut o întâlnire și cu prim-ministra Yulia Svyrydenko, ocazie cu care s-a discutat despre continuarea ședințelor de guvern comune dintre executivele român și ucrainean.
„Am trecut în revistă proiectele de interconectivitate dintre țările noastre, precum podul aflat în construcție peste râul Tisa. Infrastructura transfrontalieră va fi crucială pentru companiile românești care vor dori să se implice în reconstrucția Ucrainei, cu beneficii economice majore pentru partea românească. Cu privire la acest aspect, doamna prim-ministru mi-a transmis invitația din partea guvernului de la Kiev către companiile românești să participe la procesul de reconstrucție a Ucrainei și să realizeze investiții în această țară. Astfel de investiții vor fi benefice pentru economia românească, așa cum investițiile germane sau franceze în România sunt atât în beneficiul Germaniei și Franței, cât și al României”, a mai spus ministrul de Externe.
Dacă ministra Țoiu crede că o promisiune privind reconstrucția Ucrainei – în care „companiile românești vor avea beneficii” – compensează abandonul românilor din Maramureșul Istoric, Cernăuți sau Herța, atunci avem de-a face cu o deturnare gravă a misiunii diplomatice. Pare că interesele economice ale Ucrainei primează în agenda Oanei Țoiu, și nu ale României. În acest moment, ea nu pare a fi ministrul de Externe al României, ci ambasadorul de bunăvoință al Ucrainei la București.
România are nevoie de diplomați curajoși, nu de figuranți care citesc lozinci europeniste în timp ce propriii cetățeni sunt umiliți peste graniță. Dacă nu ești în stare să ceri, să aperi și să lupți pentru români – nu ai ce căuta în fruntea diplomației. Și este posibil ca istoria să nu ne judece în viitor pentru câte poduri am construit peste Tisa, ci pentru câți români am abandonat dincolo de ea.
