Ceea ce s-a întâmplat recent la Praid nu este doar o tragedie locală sau o simplă consecință a unei ploi abundente. Este rezultatul direct al unei absențe cronice a statului român dintr-o zonă-cheie și al unei decizii politice și administrative luate în tăcere în urmă cu mai bine de un deceniu. Puțini români știu că rezervația naturală „Muntele de Sare” din Praid, în care se află și o parte importantă a infrastructurii turistice din zona salinei, nu este administrată de statul român, ci de un ONG cu denumire maghiară – Societatea de Geografie Cholnoky Jenő, scrie Robert Iosub pe Știri Naționale.
Această societate a primit oficial, prin Ordinul ministrului UDMR al Mediului și Pădurilor nr. 270 din 18 februarie 2011, dreptul de custodie asupra ariei protejate „Muntele de Sare – Praid” (cod 2.147) în baza prevederilor OUG 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate. Atribuirea a fost confirmată ulterior prin Convenția de custodie nr. 1/20.01.2013, încheiată între ONG și Agenția pentru Protecția Mediului Harghita. Teritoriul rezervației cuprinde o suprafață de 60 ha, inclusiv o zonă tampon de 50 de metri în jurul formațiunilor geologice de sare, și se suprapune parțial cu zona de influență a salinei.
Mai grav este că această convenție s-a semnat fără o dezbatere publică reală, fără consultarea comunității științifice sau a autorităților centrale și a fost gestionată aproape exclusiv de către autoritățile locale din județul Harghita – aflate sub control politic UDMR. Cu alte cuvinte, decizia de a scoate statul român din administrarea unei zone strategice pentru economie și turism a fost luată de autorități locale etnic-separatiste, care în ultimii 20 de ani au promovat o formă de autonomie administrativă mascată. Și statul român a fost, ca de obicei, absent.
Societatea Cholnoky Jenő, înregistrată în România, dar cu legături directe și permanente cu Ungaria, a funcționat în toți acești ani aproape exclusiv din finanțări obținute prin Fondul Bethlen Gábor, instrument guvernamental al statului ungar pentru susținerea comunităților maghiare din afara granițelor. Acest ONG, deși în acte este o structură civică independentă, a fost promovat și susținut de autoritățile de la Budapesta, iar proiectele sale s-au derulat întotdeauna în parteneriat cu alte instituții finanțate tot de guvernul Viktor Orbán. În lipsa oricărui control real din partea statului român, acest ONG a ajuns să aibă libertate deplină în zonă. Nu există dovezi că autoritățile române ar fi efectuat controale de fond sau audituri asupra activității sale. Nu se cunosc planuri de prevenție, lucrări geotehnice de consolidare, evaluări de risc sau intervenții majore realizate în ultimii ani pentru prevenirea unor dezastre naturale într-o zonă în care știm cu toții că relieful carstic salin este fragil, instabil și extrem de sensibil la infiltrații.
De fapt, ONG-ul a tratat această zonă mai degrabă ca pe un loc de promovare etnică și turistică, nu ca pe o arie cu risc major care impune intervenții inginerești serioase. Iar autoritățile locale, care au întreținut și sprijinit această structură, au făcut în mod voit abstracție de obligațiile legale și de realitatea subsolului. Când în primăvara acestui an apele au pătruns în masă în salină, dizolvând structuri și galerii, iar craterele au început să apară la suprafață, nimeni nu și-a mai asumat nimic. Nici ONG-ul, nici APM Harghita, nici Ministerul Mediului, nici Garda de Mediu.
Cei care au semnat convenția din 2013 și au păstrat acest model de administrare în toți anii care au urmat au lăsat, practic, o bombă cu ceas să funcționeze în tăcere, ignorând toate semnalele. Lipsa de control, lipsa de reacție și lipsa de asumare definesc nu doar comportamentul acestui ONG, ci și al statului român, care a asistat neputincios, de pe margine, la o situație pe care nu o mai controlează de ani buni.
Cei care au ignorat realitatea știu foarte bine că în județul Harghita nu este ca în restul țării. Acolo statul român este tolerat simbolic, iar controlul efectiv aparține administrației locale de limbă maghiară. Convențiile de custodie, instituțiile subordonate, parteneriatele educaționale și turistice – toate poartă amprenta unei administrații paralele care funcționează în armonie cu Budapesta, nu cu Bucureștiul. ONG-uri precum Cholnoky Jenő sunt doar vârful vizibil al acestui sistem.
Iar astăzi, când vedem cum o parte din subsolul țării se prăbușește la propriu, ne întrebăm cine este vinovat. Ne întrebăm de ce nu a făcut nimeni nimic. Adevărul este că nimeni nu avea interes să intervină. ONG-ul era de neatins, autoritățile locale îl protejau, iar statul român era prea slab sau prea absent pentru a mai cere socoteală cuiva.
Poate că, într-o zi, statul român va decide să administreze cu adevărat Harghita. Poate va reîncepe să controleze cu seriozitate zonele de interes strategic. Până atunci însă, haideți să nu ne mai plângem de ceea ce acceptăm zi de zi. Pentru că nu e un accident. Este rezultatul direct al unei abdicări administrative și politice. Și în Harghita nu e ca în restul României. E mai aproape de Budapesta decât de București. Și poate ar fi cazul să ne trezim.
Pentru cei care nu cunosc realitățile din Harghita și ce compromisuri în serie face de ani de zile statul român, vă ofer un exemplu care probabil vi se va părea de domeniul absurdului, complet rupt de percepția dumneavoastră despre cum funcționează România.
În județul Harghita, dacă vrei să fii director de școală, poți să ai zece doctorate la Oxford, cincisprezece masterate la Stanford și să iei toate examenele posibile cu nota zece. Poți fi cel mai competent cadru didactic din țară. Nu contează. Nu e suficient. Pentru că ai nevoie de ceva mai important decât toate diplomele și concursurile. Ai nevoie de acordul scris de la UDMR.
Nu, nu e o glumă. Nu e o interpretare. Este chiar legea.
Articolul 93, alineatul 8 din Legea Învățământului nr. 198/2023 stipulează negru pe alb următoarele:
„Numirea prin detașare în interesul învățământului sau prin concurs a directorului unei unități de învățământ cu predare integrală sau parțială în limba maternă a unei minorități naționale se face cu avizul scris al organizației minorității naționale respective, reprezentată în Parlamentul României.”
În traducere liberă: dacă școala este în tărâmul UDMR, numirea directorului depinde de avizul organizației politice care reprezintă maghiarii în Parlament, deci UDMR. Adică nu statul, nu Inspectoratul Școlar, nu Ministerul Educației, nu comunitatea școlii. Ci partidul. Partidul etnic. Cu alte cuvinte, într-un județ cum e Harghita, educația nu e doar o chestiune profesională, ci una politică și etnică. Era normal să fie așa și la Praid.
Această prevedere, cea cu administrarea Praidului și multe altele care par extrase dintr-un regim semi-autonom, funcționează în România anului 2025. Este lege. Și nu doar că e lege, dar e și aplicată fără nicio reținere. În Harghita, în Covasna, în Mureș și în alte zone unde controlează UDMR-ul tot.
De ce acceptă statul român această situație? Pentru că a acceptat și altele, și continuă să o facă. Pentru că e mai comod să cedezi pe tăcute decât să aperi un principiu. Pentru că cineva, la un moment dat, a decis că pentru liniștea politică, se pot face concesii care n-ar fi permise niciodată în alt județ. Poate că în Harghita, România încă există pe hartă. Dar în realitate, uneori, pare doar un oaspete.
