România, țară care producea cândva milioane de tone de oțel și își alimenta propria industrie, a ajuns să importe anual oțel de peste 1 miliard de euro. Ce s-a întâmplat? Simplu: „pro-europenii” au închis uzinele, au privatizat la prețuri de nimic, au lăsat combinatele în paragină sau le-au vândut intereselor străine.
Combinatul de la Galați, colosul de la Reșița, Târgoviște, Hunedoara – toate au fost decimate sub lozinca „restructurării europene”, în timp ce marile proiecte de infrastructură, clădirile și chiar reparațiile din România folosesc oțel de import, adesea venit tocmai din Asia. Iar muncitorii români? Disponibilizați sau forțați să plece din țară.
În loc să fie protejată și modernizată, industria siderurgică românească a fost sacrificată. Nu pentru că nu era viabilă, ci pentru că așa au dictat „interesele mari”. România nu mai produce oțel pentru ea însăși, ci plătește miliarde pentru a cumpăra ceea ce putea face intern, cu forță de muncă locală și profit rămas în economie.
Acest model – închidem uzinele, importăm tot, pierdem tot – nu este greșeală, este politică de stat. Una impusă de cei care s-au autointitulat „reformatori” și care au transformat România dintr-o țară industrială într-o piață de consum și deșert economic.
