În toiul unei avalanșe de discursuri moralizatoare despre „evaziune” și „conformare fiscală” pe care le auzim zilele acestea, ar fi poate momentul să privim spre cei care cer transparență, dar ezită să o ofere. Mai precis, spre patronii confederați în organizația „Concordia”, prezidată pînă nu demult de Radu Burnete, fost consilier prezidențial pe politici economice și sociale. Da, același Burnete pe care președintele Nicușor Dan îl vedea ca pe un soi de Elon Musk românesc, dar fără rachete și cu prea puține scrupule fiscale.
Se ridică o întrebare astfel legitimă: care a fost gradul de conformare fiscală voluntară al acestor „motoare ale economiei” în ultimii cinci ani? Cât TVA au achitat la timp, integral și corect? Câte contribuții sociale au fost virate fără întârziere? Câte artificii contabile, scheme de optimizare și facilități fiscale au fost exploatate la limită, dacă nu dincolo de ea?
La fel de interesantă ar fi o privire în curtea firmelor vicepremierului Dragoș Anastasiu, un alt apostol al eficienței bugetare și al „responsabilității economice”. Cât de repede și de transparent și-au achitat aceste companii dările în ultimul deceniu? Și dacă statul român ar publica – desigur, anonimizat – o listă a marilor datornici din mediul privat, câte dintre ele ar avea legături directe sau indirecte cu membri ai elitei economico-politice?
Analiștii spun că, cu tot respectul cuvenit mediului de afaceri, autohton sau multinațional, trebuie spus răspicat: TVA-ul este plătit în România, constant și disciplinat, aproape exclusiv de contribuabilul obișnuit – de consumator, de mic antreprenor, de angajat. În schimb, exact cei care au acces la consultanță fiscală de top, la portițe legislative și la urechile politicienilor sunt cei care predică despre „găurile bugetare” și „ineficiența statului”.
Așa se face că acuzele privind evaziunea – devenită obsesia editorialiștilor de serviciu – are un singur destinatar real, dar niciodată numit pe față: „privatul”, acest zeu modern, intangibil, mereu curat în declarații și mereu opac în fapte.
Poate ar fi timpul ca moralismul economic să-și plătească și el datoriile, nu doar să le arunce în cârca altora.
