Falimentul uzinei Rulmentul Brașov nu este doar o poveste despre economie. Este, în esență, un eșec politic de proporții, produs în timp, cu complicitatea tacită sau directă a mai multor guverne, primari, miniștri și lideri locali. Un simbol al mândriei industriale românești s-a transformat în ruină, în timp ce clasa politică a asistat pasiv sau a profitat în tăcere.
Rulmentul Brașov a fost, în perioada comunistă și imediat după 1989, una dintre cele mai mari uzine de profil din Europa de Est. Cu peste 7.000 de angajați și exporturi în aproape 100 de țări, fabrica era un motor economic al zonei și un reper tehnologic pentru industria românească. Însă odată cu tranziția haotică către economia de piață și cu lipsa unei strategii industriale coerente, declinul a fost iminent.
Primele semne ale destrămării au apărut în perioada 1997–2000, sub guvernările CDR, când s-au făcut tentative nereușite de privatizare. Lipsa investitorilor strategici și instabilitatea economică au dus la amânări repetate și pierderi financiare tot mai mari. În perioada 2001–2004, sub guvernul condus de Adrian Năstase, situația financiară a uzinei s-a înrăutățit. Datoriile au crescut, iar lipsa investițiilor reale a dus la o degradare accelerată a capacităților de producție.
Punctul de cotitură a venit în 2007, când, în plină guvernare PNL-PD, sub conducerea premierului Călin Popescu-Tăriceanu, Rulmentul Brașov a intrat oficial în faliment. În ciuda promisiunilor de salvare, nu a existat niciun plan concret de redresare sau reconversie economică. Din contră, activele uzinei au fost scoase la vânzare, fără transparență și cu o lipsă totală de interes pentru menținerea unei activități industriale pe platformă.
După 2008, în perioada guvernelor Boc și Ponta, uzina a fost lichidată pe bucăți, iar peste 40 de licitații au eșuat. În cele din urmă, o mare parte din terenurile și halele Rulmentul au fost vândute unei firme imobiliare, Sigur Imob SRL, cu doar 2,6 milioane de euro. Firma era controlată de persoane apropiate omului de afaceri Erdely Ede. Cumpărarea s-a făcut fără opoziție din partea autorităților locale sau centrale. Terenurile, care în mod normal ar fi avut valoare strategică pentru dezvoltarea urbană, industrială sau educațională, au fost lăsate în paragină.
Primarul de atunci al Brașovului, George Scripcaru, aflat în funcție din anul 2004 și sprijinit succesiv de PDL și PNL, nu a propus nicio soluție serioasă de reconversie. De asemenea, parlamentarii locali din toate partidele – PSD, PNL, UDMR – nu s-au remarcat prin vreo intervenție semnificativă în sprijinul uzinei sau al angajaților rămași pe drumuri.
Fostele hale Rulmentul, cândva pline de muncitori și zgomot de utilaje, au devenit în prezent un peisaj dezolant: clădiri prăbușite, pereți graffitiți, gunoaie și hoți de fier vechi. Orice tentativă de regenerare urbană a fost blocată de complicități politice sau de lipsa totală a unei voințe administrative. În timp ce alți investitori privați, cum este cazul fabricii INA Schaeffler din Cristian, au reușit să preia parte din forța de muncă disponibilizată și să reindustrializeze parțial zona, autoritățile au ratat complet șansa de a transforma platforma Rulmentul într-un parc tehnologic, într-un campus universitar sau într-un centru de cercetare.
Falimentul Rulmentul Brașov nu poate fi redus la o simplă incompetență managerială sau la „gafe ale tranziției”. Este un caz emblematic al modului în care statul român a eșuat sistematic în a-și proteja economia strategică. A lipsit o viziune. A lipsit voința politică. Iar în multe cazuri, a existat o tăcere vinovată sau un interes ascuns pentru a înstrăina, lichida și transforma o platformă industrială valoroasă într-o miză imobiliară.
România a pierdut una dintre cele mai importante uzine ale sale. Brașovul a pierdut un simbol. Iar societatea a pierdut încrederea că autoritățile pot și vor să protejeze munca, competența și valoarea adăugată industrială. Iar aceste pierderi, din păcate, nu mai pot fi licitate.
