
În timp ce majoritatea țărilor europene tratează copiii și sprijinul pentru familie ca o investiție în viitor, statul român pare să meargă în direcția opusă. Cu doar 284 de euro alocați anual pe cap de locuitor pentru prestații familiale, România se află printre ultimele locuri din Uniunea Europeană la acest capitol. Nu e o simplă neglijență – este o alegere politică rece, care reflectă prioritățile reale ale guvernului: oricare, dar nu familia.
În loc să ofere sprijin concret, statul român ridică obstacole. În loc să construiască un sistem care să ajute părinții, îl lasă să se prăbușească. În loc să protejeze copilăria, o ignoră. Iar cifrele vorbesc de la sine: media UE pentru prestații familiale este de 830 euro pe locuitor, aproape de trei ori mai mult decât în România. În topul generozității se află țări precum Luxemburg (3.789 euro), Danemarca (1.878 euro) și Germania (1.616 euro). În schimb, România se regăsește în același grup cu Bulgaria, Grecia și Cipru – state care abia reușesc să acopere nevoile de bază.
Acest nivel redus de sprijin nu e o coincidență. Este rezultatul unei viziuni politice care nu pune copilul în centrul politicilor publice, ci îl tratează ca pe o cheltuială de tăiat din pix. Familiile sunt nevoite să se descurce singure, într-un sistem care oferă cel mult promisiuni vagi și ajutoare simbolice.
Pentru a masca această realitate, autoritățile române vin cu justificări statistice: „Aproape 12% din totalul cheltuielilor de protecție socială sunt direcționate către prestații familiale.” Însă acest procent este înșelător. De fapt, suma este mare doar pentru că restul bugetului e infim. Comparativ, alte state alocă proporții similare dintr-un buget mult mai mare. Polonia, de exemplu, investește 15,6% din cheltuielile sale sociale în prestații pentru familii, dar cu sume mult mai consistente.
În România, realitatea de zi cu zi este apăsătoare: părinți care nu reușesc să acopere cheltuielile lunare, lipsa creșelor și grădinițelor accesibile, copii fără sprijin educațional sau consiliere psihologică, familii care se luptă singure cu un sistem indiferent. Statul este absent. Sau, mai grav, a ales să nu fie prezent.
Pe fundalul unei natalități în scădere și al unui exod constant al tinerilor, România avea nevoie de o strategie clară, puternică și coerentă pentru sprijinirea familiilor. În schimb, vedem acțiuni ezitante, măsuri insignifiante și discursuri formale care nu se traduc în fapte.
Aceasta nu mai este doar o lipsă de viziune. Este un act deliberat de abandon. O formă tăcută de trădare a celor care încearcă să construiască un viitor în această țară. Dacă statul nu investește în copii și în familie, atunci ce fel de viitor își imaginează?
Guvernul Bolojan nu a uitat de familii. A decis, cu bună știință, să le lase în urmă.