În România anului 2025, poziția soției alături de cel mai înalt demnitar al statului rămâne o reflecție fidelă a unei societăți care mimează modernitatea, dar funcționează pe bază de prejudecăți vechi și de norme legale încremenite. Cazul Mirabelei Grădinaru, partenera de viață a președintelui Nicușor Dan, scoate la suprafață exact acest decalaj între aparență și legalitate. Deși însoțește președintele în apariții publice și a fost prezentă într-o vizită oficială, ea nu are niciun statut care să-i justifice prezența în astfel de contexte.
În plan legal, lucrurile sunt cât se poate de clare. Constituția României definește exclusiv atribuțiile președintelui, fără a menționa parteneri de viață necăsătoriți. Legea privind serviciile publice de protocol și hotărârile de guvern referitoare la cheltuielile oficiale prevăd explicit că sprijinul logistic, financiar sau diplomatic se acordă doar soțului sau soției unui demnitar. Nicio reglementare nu permite includerea în delegații oficiale a unei persoane care nu are calitatea de soț sau soție. Mai mult, legea finanțelor publice interzice folosirea fondurilor publice pentru persoane fără statut legal, iar Convenția de la Viena, în ceea ce privește privilegiile diplomatice, le acordă doar membrilor de familie în sensul legislației naționale. Or, în România, concubinul sau partenerul nu este recunoscut ca membru de familie.
În aceste condiții, includerea Mirabelei Grădinaru într-o delegație oficială sau acoperirea cheltuielilor ei de statul român echivalează cu o încălcare a legii. Dincolo de emoție, gestul este pur și simplu un abuz administrativ, fie că a fost făcut din neglijență sau calcul politic.
În mod ironic, cel care a ales să încalce limitele legale este același om care, în toată cariera sa, s-a prezentat ca un tehnocrat al legalismului, un reformist preocupat de reguli, nu de aparențe. Nicușor Dan nu doar că știa toate aceste limite, dar le-a și acceptat de-a lungul timpului, refuzând să le schimbe. Deși a avut puterea politică de a susține o lege a parteneriatului civil, nu a făcut-o. Deși a fost întrebat despre poziția sa în legătură cu recunoașterea partenerilor neoficiali, a ales neutralitatea. Chiar și când propriul caz devenea relevant, nu a considerat necesar să-și reglementeze situația personală.
Astfel, decizia de a o duce pe Mirabela Grădinaru în vizite oficiale nu are nici temei juridic, nici justificare instituțională, nici sprijin în vreun cadru diplomatic. În schimb, subminează exact principiile pe care un președinte ar trebui să le respecte: separarea clară între viața personală și atribuțiile publice, respectul față de lege și față de banul public, dar și protejarea demnității instituției prezidențiale.
Într-o republică cu reflexe moderne, partenera unui președinte ar trebui fie să aibă statut legal, fie să fie tratată ca invitat privat – fără pretenții protocolare, fără implicare oficială și fără costuri publice. În România, însă, se mimează egalitatea, dar se practică improvizația. Iar Mirabela Grădinaru, prin poziția incertă în care a fost pusă, devine nu o victimă a legii, ci a unei mentalități politice care preferă să încalce regulile pentru imagine, în loc să le schimbe cu onestitate.
Austeritate pentru căței
Publicistul Iulian Capsali notează pe lângă absurdul situației și lipsa de moralitate a acesteia: „Mi se pare suprema aroganță ca în timp ce măsurile de austeritate apar în Monitorul Oficial iar un vicepremier care a dat mită timp de opt ani unui funcționar ANAF, iese cu steagul României și sigla guvernului în spate și demonstrează că statul român este disfuncțional și corupt până în plăsele, un stat în care nu poți decât supraviețui cu șpagă nu și construi o afacere indiferent în ce domeniu; deci în timp ce tai bursele elevilor și nu mai permiți mamelor să beneficieze de sistemul public de sănătate, tu Nicușoare să te duci cu concubina și cu puradeii în Austria, iar exact în aceeași seară în care sunt promulgate măsurile de austeritate, repet, să-ți spui fracul și papionul, și să te duci cu familionul la un eveniment monden, Festivalul de la Salzburg. În țara care ne-a colonizat cel mai profund și pe care i-am îmbogățit cum n-au visat nici în timpul în care erau imperiu, care ne-a luat resursele de petrol și gaze, băncile cele mai profitabile și lemnul, și care și-a bătut joc de noi ținându-ne la ușa Schengen.”
