În 1907, România a cunoscut una dintre cele mai mari revolte țărănești din istoria sa. Nu a fost o mișcare politică și nici una ideologică. A fost foamea. Disperarea. Umilința. Țăranii s-au ridicat împotriva unui sistem corupt, condus de o elită lacomă, care le luase tot: pământul, speranța și demnitatea. Au ieșit în stradă pentru că nu mai aveau nimic de pierdut. Au cerut pâine, iar statul le-a oferit gloanțe. Au strigat pentru dreptate, iar „conducătorii” au răspuns cu represiune militară. A fost, fără îndoială, o rușine națională – una ascunsă decenii întregi sub tăcerea oficială.
Astăzi, nu se mai trage cu arma. Dar România este din nou un stat împotriva propriului său popor. Elita de azi – aceeași doar cu haine moderne – nu mai trimite armata, ci trimite ANAF-ul, scumpește tot ce înseamnă trai zilnic, taie bursele copiilor, menține pensii speciale și susține un aparat bugetar supradimensionat. Țăranul de azi nu mai răscoală conacele, dar își abandonează ogorul și pleacă. Tânărul de azi nu mai strigă în piață – emigrează. Asistentul medical, profesorul, antreprenorul român – toți muncesc, dar parcă împotriva lor înșiși, pentru că statul le stă în cârcă, nu le e partener.
În 1907, poporul a fost mitraliat pentru că îndrăznea să ceară mai mult. Azi e ținut captiv într-un sistem care îl stoarce în liniște. Atunci, moșierul era vizibil. Astăzi, este invizibil, în costume scumpe, în contracte cu statul, în funcții politice bine plătite. În loc de arendași, avem „consilieri de stat”, „vicepremieri” și „agenții naționale” care nu produc nimic, dar consumă tot.
Răscoala de atunci a fost înnăbușită cu forța. Răscoala de azi e mocnită. Dar la fel de periculoasă. Pentru că un popor împins mereu la limită nu rămâne veșnic tăcut. Dacă statul nu va învăța din 1907, istoria nu va ierta. Doar decorul s-a schimbat – în esență, lupta e aceeași: între un popor care cere dreptate și o elită care vrea doar să-l jupoaie.
