Într-o țară în care milioane de oameni se chinuie să pună o pâine pe masă, președintele României vine cu o soluție simplă, rece și revoltătoare: „Fiecare să se descurce cum poate.” Atât. Fără planuri. Fără empatie. Fără rușine.
Întrebat în conferința de presă de ieri, 14 iulie, cum poate trăi un român cu 63 de lei pe zi – adică puțin peste 13 euro –, Nicușor Dan nu s-a sinchisit să mimeze nici măcar compasiunea. Nicio explicație, nicio asumare, niciun gest de minimă decență. Doar această frază tăioasă, care sună mai degrabă a sentință decât a răspuns prezidențial.
Aproape 4 milioane de români trăiesc sub pragul sărăciei. Nu vorbim de statistici reci, ci de oameni vii, familii, copii, bătrâni care îndură zilnic lipsuri inimaginabile. Îngheață iarna, flămânzesc vara, se uită cu groază la prețurile din piață și la facturile de la utilități. Iar de la cel care ar trebui să le fie sprijin, aud sec: „descurcați-vă”.
Asta nu e doar nepăsare. Este abandon instituțional. Este sfidare.
În loc de politici reale, primim sfaturi de supraviețuire pe cont propriu. În loc de măsuri, ni se livrează indiferență. Președintele României nu vede suferința ca pe o urgență națională, ci ca pe o problemă personală a fiecărui cetățean. „Fiecare cu norocul lui”, pare să spună de la Cotroceni.
Dar nu este vorba despre ghinion. Este vorba despre eșecul unui stat care își lasă oamenii în voia sorții. Iar răspunsul lui Nicușor Dan vine ca o palmă peste obrazul celor care încă mai speră că ceva se poate schimba.
Într-o Europă care vorbește despre coeziune și protecție socială, România rămâne ancorată într-un cinism de epocă veche. Un președinte care își permite să ignore 4 milioane de vieți nu este un lider – este un spectator în lojă, cu privirea pierdută și sufletul absent.
Și atunci, întrebarea care rămâne nu este doar „cum trăiești cu 63 de lei pe zi?”, ci „cum a ajuns România să fie condusă de cineva care nu vede nicio problemă în asta?”
