Klaus Iohannis, omul cu zâmbetul protocolar și ochii reci de marmură, se află acum în fața unei situații mai grele decât orice discurs robotic din ultimii zece ani. Lovitura de stat, căci altfel nu putem numi anularea alegerilor prezidențiale și măcelărirea democrației, îl transformă din garant al statului de drept în principalul suspect al unui abuz fără precedent.
Pentru acțiunile care au subminat ordinea constituțională, Articolul 397 din Codul Penal prevede între 10 și 20 de ani de închisoare. Dar nu e singurul. Dacă dovezile vor confirma că aceste decizii au fost orchestrate în coordonare cu alte instituții și personaje, vorbim și despre constituirea unui grup infracțional organizat, sancționată cu până la 10 ani de închisoare. Și să nu uităm de abuzul în serviciu, pedepsit cu până la 7 ani, pentru că, bineînțeles, funcția prezidențială e doar un alt bastion de putere folosit în interes propriu.
Să fim realiști: știe și Iohannis ce-l așteaptă. Tăcerea lui, mai grea decât plumbul, ridică deja întrebarea: va fugi? Un avion privat, o ieșire discretă din Sibiu spre o destinație „caldă” și un zâmbet larg, de data asta sincer, în fața camerelor occidentale?
Însă fuga nu va șterge vinovăția. Justiția, dacă mai există, trebuie să demonstreze că nici măcar președintele României nu e mai presus de lege. Dacă instituțiile statului vor închide ochii, lovitura de stat va rămâne un capitol rușinos din istoria noastră, iar Iohannis va fi doar încă un nume pe lista fugii de răspundere. România trebuie să decidă acum dacă e un stat sau doar un teritoriu administrat de fugari.
