Nu vreau să par pesimist, dar din cât am cunoscut eu umblând prin lume, un popor atât de dezbinat ca românii nu știu să fie. S-ar putea să existe în vreo insulă îndepărtată în Africa sau în India, dar în Europa nu cred să existe altul.
Că nu întâmplător s-a cântat „Hora unirii” la 1856, cum nu este de mirare nici că imnul nostru național nu este altul decât „Deșteaptă-te, române!”. Adică recunoaștem astfel că suntem dezbinați, aceasta fiind o stare de fapt a neamului nostru și, mai mult, că suntem cuprinși de un fel de somn existențial din care trebuie să ne trezim ca neam pentru a fi și a face ceva în lume. Cum de s-a ajuns aici? Ar putea fi găsite o mulțime de explicații, fiecare cu adevărul ei.
Istoric vorbind, suntem un popor mare, răspândit în tot răsăritul Europei, de la Nistru și Tisa până în sudul balcanilor, în nordul Greciei și marginile Albaniei. Un astfel de popor s-a obișnuit de-a lungul veacurilor să trăiască printre alte neamuri fără să aibă conștiința minorității pe care o au popoarele cu o diasporă puternică, așa cum sunt evreii, grecii, armenii și alții. Noi eram cam peste tot ca acasă. Așa că miza unirii nu exista, din acest motiv. Coabitam bine cu toți și nu credeam că e nevoie să îi cucerim sau să ne afirmăm noi ca neam sau imperiu.
Pe de altă parte, în neamul nostru pastorația a fost de bază. Aproape toți păstorii, din marginea Sibiului până în insulele grecești sunt eminamente vlahi. Păstorii însă nu sunt oamenii cetății, ci își au propriile așezări mobile organizate mai mult în funcție de verdeața pășunii decât de oricare alt criteriu de statalitate. Bunăoară, din acest motiv și din altele asemenea, noi nu am fost oameni ai cetății aproape niciodată în istorie.
Mai este și așezarea noastră geopolitică care dintotdeauna, ca și astăzi, ne-a dat mult de furcă, definindu-ne politica, alianțele și, mai mult decât toate, infuzându-ne neamul cu străinii ce migrau dinspre Asia spre Europa. Toate aceste migrații, plus tensiunea politică și armată a cuceririi acestui spațiu de către toți vecinii noștri, ne-au făcut să nu putem avea răgazul dezvoltării unei culturi materiale care să poată să se impună lumii sau a unei conștiințe de sine, o conștiință culturală, o mândrie care să susțină o unitate ideologică a poporului.
Așadar, explicații politice, istorice sau sociale se pot găsi, însă nimic nu explică dezbinarea dintre români, uriașa neîncredere în noi înține ca neam mai bine decât slăbirea credinței.
După Hristos și în Hristos, toate se înnoiesc, toate capătă un alt sens, pentru că omul devine și cetățean al împărăției lui Dumnezeu aici pe pământ, chiar în Biserică, prin Sfântul Botez și toate celelalte taine care îi urmează. Indiferent de ceea ce ne-au făcut străinii, de manipulările lor, de prigoanele lor, de stăpânirile lor, dacă noi ne-am păstra închinarea cea adevărată și viața în Hristos nu am putea fi biruiți. Însă dezbinarea aceasta dintre români mi se pare a ne veni mai înainte de toate din necredință. Atât de mult a însemnat credința creștină în formarea neamului nostru, că acum, pierzându-ne temeiurile credinței, ne trezim complet descoperiți în fața istoriei.
Dacă Îl vom avea în noi pe Hristos, nimic nu ne va putea birui!
Avem dușmani mulți, e adevărat, dar aceștia sunt mai puțin rușii sau germanii, americanii sau francezii, ungurii sau evreii, cât cei nevăzuți care vor să ne stăpânească sufletul și mintea. Sunt nevăzuți, dar astăzi acționează nu numai prin gânduri, ci cu mult mai mult prin ecranele de tot felul, prin așa-zisele rețele de socializare cu nimicul, prin jocuri pe calculator și pornografie, prin telenovele și prin tot ce înseamnă cultură de consum și divertisment, confort sporit și ideologii neomarxiste, woke sau LGBT.
Suntem dezbinați unii cu alții, pentru că suntem dezbinați în noi înșine de răspândirea minții în miliarde de informații și gânduri, dorințe ascunse sau exprimate, în patimi de tot felul de la a avea cât mai multe, bani, confort și lucruri, la a te distra și a te excita cât mai mult, până la a fugi după recunoaștere și slavă, hrănindu-ne mândria că suntem cineva, deși mașinile de lux și hainele la modă sau banii și pozițiile sociale nu-ți mai pot atrage respectul cuiva, ci, cel mult, invidia fratricidă.
Mi-au venit în minte toate aceste lucruri după recentele alegeri, când am constat că, dincolo de o alegere politică, românii s-au polarizat iarăși unii împotriva altora, dezbinându-se și urându-se pentru lucruri atât de exterioare vieții lor. Din păcate însă, această stare arată întocmai cum suntem astăzi ca neam.
Am prieteni care nu-și mai vorbesc, știu oameni care nu se mai salută, pentru că au votat altfel decât credeau ei că este bine. Am întâlnit și în biserică creștini practicanți care nu-și pot stăpâni adversiunea față de alții din parohia lor sau între prieteni pentru diferențele în viziunea politică. Da, este dureros că nu putem să vedem în fruntea țării oameni ai lui Hristos sau măcar oameni de caracter care să lupte și să se jertfească pentru neamul lor. Dar oare rezolvăm ceva, dacă noi, în loc să ne iubim și să ne iertăm, mai adăugăm ceva distanței dintre noi? Oare acesta să fie mesajul credinței noastre în Dumnezeul treimic care Trei fiind în Ipostasuri una este în Ființă?
Găsindu-mă cumva în mod proniator în apropiere de miezul a ceea ce se numește politică de stat în România, realizez tot mai mult că vindecarea noastră ca neam și țară nu poate veni din această direcție. Dimpotrivă, vom avea de aici cele mai mari dezamăgiri, umiliri, cele mai mari prigoniri și biruri, suficient cât să ne facă să ne plângem soarta. Dacă însă Îl vom avea în noi pe Hristos, pot spune că nimic nu ne va putea birui. Dar cum putem spune că-L iubim, dacă noi nu ne iubim aproapele, dacă îl urâm, pentru că crede altfel decât noi în cele politice?
Vă mărturisesc din toată inima că a venit vremea să ne trezim din somnul hipnotic la care ne atrage cultura de consum, că a venit vremea să întețim rugăciunea și postul, să iertăm și să ne rugăm pentru cei pe care îi socotim dușmani, a venit vremea să iubim mai mult și să arătăm milă celor în nevoi. Nu mai este timp să stăm pe rețele de socializare și să ne văităm gândindu-ne la ce va veni peste noi. Ceasul al doisprezecilea al neamului nostru se apropie, iar dacă politic nu putem face nimic, măcar duhovnicește să strigăm la Domnul să pună El mâna Sa cea atotputernică să ne păzească. Să avem conștiința că, dacă Hristos găsește aici un aluat suficient care să mai dospească frământătura lumii în care trăim, nu ne va lăsa să ne pierdem.
Dar fiu al lui Dumnezeu nu te poți numi dacă nu te simți în Biserică ca acasă, dacă nu tai cât mai des rădăcinile patimilor prin spovedanie cu pocăință, dacă nu te îndulcești de împărtășirea cu Sfintele Taine. Cu acestea trebuie să începem, dar în același timp să învățăm, după cum spun Sfinții, să răbdămn necazurile venite pentru păcatele noastre, ca Domnul să-și schimbe mânia în bunăvoință și, asemenea poporului evreu, să ne reîntoarcă în pământul strămoșesc, cu adevărat un pământ binecuvântat al făgăduinței pentru neamul nostru.
Nimic nu este pierdut, numai să înțelegem că trebuie să punem un nou început, iertând și nejudecând, ajutându-l pe aproapele nostru și iubind lumea, întreaga făptură a lui Dumnezeu, căci taina aceasta a mântuirii lumii e atât de mare, încât cei care își asumă această cruce vor fi cei mai bineplăcuți fii ai Lui Dumnezeu.
Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 197 (iulie 2025).
